Anul acesta se anunta a fi unul dificil pana in ultima sa zi. Sper ca nu si pana in ultimul ceas.
Desi, am invatat ca niciodata sa nu spui niciodata. Intotdeauna este loc de mai rau.
Recunosc ca e pentru prima oara cand perioada aceasta magica a sarbatorilor nu m-a cuprins mai deloc (si sa nu uitam ca sunt sarbatorile mele preferate!). Mai degraba ma simt trasa fortat si involuntar intr-o stare depresiva pe care deja o cunosc si stiu ce poate face gandirii mele si asa destul de vulnerabile.
Pe langa vestea halucinanta pe care am primit-o zilele acestea legata de sanatatea unei foarte dragi prietene, careia ii doresc din suflet sa se salveze si sa isi pastreze credinta si speranta ca va fi bine, problemele de peste an nu-mi dau pace deloc si continua sa ma urmareasca fara menajamente.
Ma simt ca in Final Destination. Parca vestile, ceasurile, gandurile rele devin iminente si repetitive pana la alienare.
Uneori imi simt psihicul atat de obosit, atat de incordat, de parca ma aflu la un pas, la un gest distanta de alienare. Simt ca imi pierd controlul si uit de mine sau de altii. Regret insa ca nu-mi gasesc intelegerea de fiecare data acolo unde ar trebuie sa o gasesc neconditionat, in orice moment.
S-au acumulat multe in acest an. Regret insa enorm ca, indiferent de intemperiile care m-au lovit si continua sa vina, stau si ma plang efectiv ca o muiere deceptionata in loc sa incerc fac mai mult. Ma simt uneori efectiv parca impietrita, legata cu o funie groasa de maini si de picioare, amortita in fizic si in psihic, constienta de greselile mele, dar si de neputinta mea de a ma rupe din acea funie. Sau o fi doar indiferenta, nepasare, inconstienta?!?!
Cele mai mari regrete le am fata de copilul meu. Durerea ca imi dezamagesc odorul prin disperarea mea si prin egoismul meu si prin impulsivitatea infantila de care dau dovada, este atat de reala si de intepatoare, incat daca ar fi posibil, s-ar vedea cum sangereaza sufletul in mine.
Da, sunt egoista. Si asta pentru ca imi doresc cu o asa mare disperare o ora, doar o ora pe zi, sau chiar si la doua zile, doar pentru mine, pentru rasfatul meu propriu si personal, sa ma inchid in camera si sa fac ce simt eu ca am nevoie pentru confortul meu fizic si psihic, pentru a putea da randament mai departe, pentru a-mi putea gasi naturaletea de a zambi la orice ghidusie mai nastrusnica a strumfului meu sau la toate celelate probleme cu care ma confrunt. Si da, poate ca sunt intr-adevar mai slaba de inger, mai sensibila, mai labila psihic din moment ce dau dovada de acest egoism pe care mi-l reclam, dar nu am cui (o fi iar roata vietii?!?!?! sunt convinsa ca da.....).
Ma uit la parintii mei. Dumnezeu stie cat ii iubesc si cat de recunascatoare le sunt pentru toate in viata. Dumnezeu stie cat de mult regret ca nu i-am ascultat cand trebuia. Si tot Dumnezeu stie cat de intrigata sunt daca voi ajunge ca ei cand puterile vor mai scadea. Se citeste pe chipul si pe mainile lor, in ochii lor, in gesturi- varsta, neputinta, dar mai ales Oboseala.
Ma simt vinovata si iarasi egoista atunci cand revin la casa parinteasca mereu cu acelasi gand: sa ma relaxez, sa scap partial de grijile de mama, sa ies in oras cu prietenii, sa ma distrez. Cand s-a putut, a fost ok. Insa acum, imi dau seama ca varsta si oboseala la un moment dat nu iti mai permit multe, oricat ai vrea. E de datoria mea sa inteleg, sa respect si sa dau dovada de maturitate in acest sens. E de datoria mea sa inteleg, ca oricat de in firea si in sangele omului este sa fim egoisti (dupa parerea mea, egoismul sta la baza majoritatii deciziilor luate), intr-o buna zi se vor cerne anii si peste noi, si sincer, sunt extrem de intrigata daca eu personal, ca si parinte, voi fi mai buna, mai generoasa, mai intelegatoare, mai toleranta, mai rabdatoare decat parintii mei (asa cum incerc sa ma autoconving) sau nu voi reusi sa ajung nici macar la degetul lor mic. Probabil ca, daca imi va permite, viata imi va arata raspunsul la aceasta intrebare care recunosc ca ma roade de ceva vreme.

blank page

Anul acesta nu sunt multumita deloc de mine.

Am inceput anul prost, a continuat dureros de prost, a avut o tentativa inselatoare de mai bine, dupa care s-a incheiat iarasi foarte prost. Recunosc ca situatia descrisa se aplica mai mult dintr-un anumit punct de vedere, care de altfel a stat la baza celorlalte situatii confuze/jenante/marcante din timpul anului.

Adevarul e ca anul acesta viata mi-a dat multe lectii de meditat, invatat si tras ponoase.

Cat despre anul ce vine, sincer, nu imi mai fac niciun plan efectiv. Legat de nimic. Am cateva idei in cap, dar nu imi mai pun false sperante ca se vor implini. Stiu ca dorinta moare ultima, stiu ca fara vise si obiective nu avem pentru ce lupta, insa anul ce vine, pentru prima oara in viata mea, o voi lasa mai moale cu visele si dorintele mele care nu-mi dau pace.

Singura dorinta care totusi o pastrez in suflet spre sfarsit de an este ca toata familia mea sa fie sanatoasa, sa ajungem in final de 2012 plini de emotii, cu un bagaj frumos de amintiri (trase si-n poze :) ), bucurii si realizari. Si (stiu ca suna a idealism) mi-as mai dori sincer si din tot sufletul ca toti copiii, din toate colturile lumii, sa nu mai sufere din cine stie ce j-de motive nefaste si crude generate de oameni monstri, si ca fiecare dintre ei sa se bucure de sarbatorile acestea alaturi de cel putin o persoana draga, asa cum merita absolut toti copiii din lume.

2012, here you come!!!! Let's see what you have prepared for me and my soul... Don't expect and not prepared for any bad/ironic/heartbreaking moments.

„Tell me and I`ll forget/ Show me and I might remember,/ Involve me and I`ll understand”

Benjamin Franklin - Brand Sens

Nu puteți controla norocul pe care-l veți avea, dar puteți controla ceea ce veți face cu el.

Alan Alda –Sensul vieții într-un pahar cu apă

niciodata sa nu spui niciodata

Desi este unul din moto-urile mele in viata, iata ca tocmai eu nu am tinut cont de aceasta vorba celebra.
Viata mi-a dat cateva lectii puternice in acest sens in ultima vreme, incat acum regret profund ca, atunci cand unele persoane importante din viata mea ma avertizau in unele aspecte, nu am vrut sa le ascult, ci din contra, ma bateam cu pumnii in piept si imi sustineam punctul de vedere cu si mai multa tarie.
"Nu se poate sa se ajunga acolo, nu-i posibil asa ceva".
Iata ca m-am inselat amarnic, iar acum platesc cu varf si indesat.
E ciudat cum viata intoarce roata cateodata si iti demonstreaza ca nu totul e asa cum vrei tu, sau ca lucrurile nu se aranjeaza asa cum ti s-ar parea normal. Ironia (sadica a) sortii. Cateodata ma simt ca intr-un film cand finalul ia o intorsatura neasteptata si poate chiar dramatica.
Am invatat ca uneori chiar e bine sa asculti sfaturile altora, chiar daca pe moment ti se pare ca vor doar sa isi dea aere de "oameni mari, trecuti prin viata, care iti dau sfaturi parintesti" . Chiar daca tu crezi cu tarie ca ai dreptate, stii mai bine, ca poate cealalta persoana vede doar extrema negativa, e bine sa te opresti o secunda si sa te gandesti nu neaparat ca poate are dreptate, dar ca viata poate fi foarte perversa si ironica si sa iti rada in nas cu o pofta vindicativa dureroasa rau (de genul " las' ca ti-arat eu tie de ai sa ma tii minte" :D ).
Eu una, sper ca mi-am invatat lectia si sa nu mai spun niciodata ca unele lucruri nu au voie sa se intample.

la maraton

Iata ca dupa vreme indelungata, imi fac curaj si revin pe blog. Desi trebuie sa recunosc ca nu de putine ori am simtit in suflet ardoarea de a mai scrie cate ceva impresii profunde adunate in suflet in ultima perioada.
Probabil de vina e faptul ca intram si in perioada aceasta a sarbatorilor de iarna, iar atmosfera bunavointei ma cuprinde, sau pur si simplu dorul de a a-mi mai asterne gandurile pe aceste file virtuale si de a mai impartasi experiente.
Cum tocmai a trecut Mos Nicolae, ocazia perfecta de a da startul maratonului de cumparaturi pentru sarbatorile de iarna, iata ca si noi, in calitate de parinti model am dat iama in marile magazine pentru a cumpara un cadou odraslei noastre scumpe. Si trebuie sa recunosc ca nu mica mi-a fost mirarea de a constata cat de greu e astazi sa faci o "simpla" achizitie de jucarii.
Pur si simplu, cand intri intr-un astfel de magazin, simti cum incep sa ti se invarta ochii in cap si sa te cuprinda ironic ameteala. Nici nu stii unde sa arunci privirea. Ne-am sucit, ne-am invartit, ne-am hotarat, ne-am razgandit: asta nu-i interesanta, asta nu-i stimulativa, asta e pentru copii mai mici, asta e prea scumpa, asta nu-i place..... Si tot asa. Nici piticul de copil nu stia unde exact sa se uite, le incerca pe toate pana se plictisea, trecea de la una la alta, fara sa-ti ofere niciun indiciu ce i-ar placea mai mult, astfel incat sa ii atraga atentia cel putin o vreme la joaca.
Pana la urma, ajungi acasa cu picioarele urland de durere si respirand usurat ca s-a incheiat maratonul.
Daca inainte ne faceam singuri jucarii cu ce gaseam prin casa sau ne multumeam cu mici atentii sau dulcegarii, acum nu stii ce sa alegi.
Concluzia? Va fi o luna lungaaa de alergat dupa cadouri si de luat decizii :D

curaj

Ai atâtea de spus şi continui să nu spui nimic.
Ai atâtea de făcut şi continui să nu faci nimic.
Ai atâtea de schimbat şi totuşi tu nu schimbi nimic.
Ai atâta frumuseţe în tine şi o ţii încă ascunsă.
Ai atâta putere şi continui să fii slab.

Până când mai aştepţi să se întâmple o minune şi tu să nu faci nimic?
Până când mai aştepţi să treacă astăzi şi să vină mâine ca tu să faci ceva?
Până când mai poţi să nu fii fericit?
Până când ai să te compătimeşti?

Mirabela Bardacut-Ai curaj sa ai curaj?

waiting....

nici nu stiu bine cum sa incep aceasta postare pentru a nu fi inteleasa gresit.
cert e ca ceva nu imi da pace. nu-mi gasesc linistea cu ceva ce ma roade (trebuie sa recunosc ca) de ceva vreme.
de multe ori noi femeile ne facem procese de constiinta cum am reactiona si ce ar fi, cum s-ar intampla daca omul de langa noi ne-ar insela. Sincer nu stiu nici eu care e raspunsul meu la aceasta intrebare, pentru ca sincer nu stiu cum as reactiona. Cred totusi ca depinde in mare masura de intensitatea sentimentelor pe care le ai pentru respectivul.
ceea ce multe femei insa nu se gandesc, este cum ar fi daca sunt ele cele care ajung sa "puna cornite", cum ar fi daca sunt ele cele care cad in capcanele iubirii si se indragostesc de altul.
deci sa fie inteles de la inceput: ma refer aici doar la infidelitati profunde, cele care conteaza, care aduc schimbari, care las urme, nu la cele superficiale, aventuri de-o noapte, la flirturi nevinovate cu un coleg la servicu sau un tip pe care abia l-ai cunoscut.
a nu se intelege acum ca mi-am inselat sotul!
sa vorbim ipotetic ....
pana la urma ti se poate intampla si tie sa ajungi intr-o zi sa cazi in mrejele iubirii si sa vezi intamplator pe trecerea de pietoni, la servicu, in supermarket, la bratul altei femei, un barbat care intr-o sclipire te-a fascinat, fie ca e mai tandru, e mai atent cu tipa de la bratul lui, e mai finut decat cel cu care te-ai obisnuit deja de atatia ani, e mai sensibil, e mai aratos, e mai.....altfel, cu totul altfel decat cel caruia ii speli sosetele si calci camasile in fiecare zi.
si probabil ca, asa cum am citit intr-o carte si am recunoscut si eu intr-un tarziu, nu ai observa aceste lucruri daca ceva nu ar lipsi din ceea ce ai tu deja, daca ai fi inca indragostita de partenerul tau.
pana la urma poate ai o relatie cat se poate de normala, e ceea ce ti-ai dorit per ansamblu de la viata, barbatul de langa tine e ok, nu bea, nu e violent, te ajuta, e un tata ok, ati construit impreuna deja o relatie stabila, aveti atatea amintiri frumoase impreuna, ati trecut si prin bune si prin rele, v-ati schimbat, ati iubit patimas, v-ati certat, ati luat-o de la capat, practic ai zice ca nu lipseste nimic din ingredientele unei relatii reusite.
si totusi, din moment ce ochii tai au observat altceva in alta parte, din moment ce pulsul inimii creste atunci cand treci pe langa acel cineva (a carui nume poate nu-l sti inca), din moment ce seara adormi in gand cu imaginea atat de perfecta a celui pe care l-ai vazut prea de putine ori, inseamna ca totusi relatia ta nu e atat de reusita pe cat ai vrea sa crezi.
desi iti e greu sa recunosti, e posibil ca in sufletul tau sa nu fi atat de fericita, implinita pe cat ai crede. cu siguranta ceva lipseste.
iar eu stiu deja ce lipseste. stiu si unde am gresit. timpul inapoi nu-l mai pot da. ramane de vazut daca destinul mai da o sansa sau ......

break off

Tot in ultima vreme m-am mai confruntat cu o schimbare majora (se pare ca asa va fi si in perioada urmatoare!!!).
Cum am avut de luat cea mai grea decizie din viata mea pana in prezent si m-am hotarat sa imi dau copilul la cresa/gradi', pana sa inceapa mititica mea sa mearga acolo, am decis sa o las in grija bunicelor pana la data cu pricina.
Am ales aceasta varianta intrucat mi-am dorit foarte mult sa imi dezvat ingerasul de prezenta mea permanenta in jurul ei. Am vrut sa nu mai fiu eu centrul universului ei. Si am reusit :((( Mi s-a indeplinit dorinta (si cand scriu asta, o scriu cu rupere de inima, cu tunete si fulgere in suflet....). Cand am lasat-o imi plangea sufletul in mine cu 2 zile dinainte, pur si simplu mi se frangea inima in bucati de teama sa nu se simta abandonata. Acum simt acelasi lucru insa pentru ca m-a inlocuit asa de usor si repede cu altcineva. Cu bunicii. Acum bunu' este cel mai fericit, iubit, pupacit, imbratisat! Acum el este cel fara de care Sofi' a mea nu mai merge nicaieri, nu iese la joaca. Bine, si buna (bunica). Insa bunul e noul "tata".
Revenirea intr-un final acasa al fiicei mele a fost una plina de emotii pt mine si totodata stinghera pentru fii'mea. Tot stia casa si tot ce misca si nu misca in ea, insa parca nu era in elementul ei.
Sper totusi ca la sfarsit de saptamana sa pot sa scriu altceva, sa ma simt din nou iubita de copilul meu, sa ramana ea centrul universului meu si sa nu mai fie la fel de dependenta de mine ca inaine.
Desi cumva si eu eram dependenta de prezenta copilului meu in casa (in mod inconstient), trebuie sa recunosc insa, ca pe de alta parte, aceasta pauza a contat mult pentru mine, simteam o nevoie acuta de un respiro, de a nu ma gandi toata ziua ce gatesc, cum ma decsurc cu atatea pe cap, etc.... Plus ca Sofie a mea a invatat foarte multe, si-a dezvoltat gandirea si a inteles ca lumea e cu mult mai mare decat a cunoscut pana acum.
Stiu ca e foarte greu pentru o mama (nu orice mama) sa renunte cand sunt inca mici la copii ei, chiar si pentru cateva zile, si sa isi acorde putina odihna, libertate, sa isi indrepte atentia si asupra nevoilor ei macar intr-o mica masura. Constiinta ei este imediat invadata de mustrari, se simte foarte usor vinovata, plus dorul....ca sa nu mai zic dorulllll de copilul tau este greu de suportat. Insa trebuie sa acceptam faptul ca suntem si noi oameni si nu trebuie sa ne neglijam gandurile si dorintele.
Am inteles insa cat de usor se schimba copiii, cat de deschisi sunt la nou, cat de flexibili si cat de sinceri. Insa, am mai inteles intr-un mod foarte subtil, ca mama tot mama ramane pentru copilul ei si orice sau oricine i-ar invada lumea, nu-si uita mama si nici tatal, si nici nu-i iubeste mai putin. Chiar daca asa vor ei sa para :)!

care-i mai buna? marca romaneasca sau nemteasca?

In ultima vreme nu am mai scris. Si nu pentru ca nu as fi avut despre ce. Ci doar sa zicem ca nu am mai avut timp.
Mi-am canalizat energiile pe job searching in mod agresiv si pana la urma a dat rezultate. Insa, nu stiu de ce, ma simt dezamagita iar. Am fos la cateva interviuri, chiar si in Bucuresti, insa am constatat cu regret ca inca mai avem muuuult de lucru la partea de HR.
Trecand peste asta, ajungi si bati palma cu o companie care se presupune ca te va ajuta sa te lansezi mai departe, cu noi provocari, perspective etc....Dar dupa o saptamana cel mult iti dai seama cat de putin adevarat e totul si cat de gresit ti-ai format o imagine, tinand cont de informatiile primite la interviu.
Problema mea cea mai mare a fost si ramane de fapt urmatoarea: Ok. - cauti un job. Daca ai mai putin noroc asa ca mine si ajungi sa dai vreo 4-5 interviuri pana sa primesti unda verde pentru angajare si mai faci si cateva compromisuri destul de importante pana la urma pentru tine, doar ca sa fie Angajatorul sigur ca isi asuma cat mai putine riscuri in ceea ce priveste noul anagajat; cum ramane cu riscurile tale???? Ok. - ai negociat un salariu, un program de munca, conditii de munca...insa dupa vreo cateva zile de tras iti dai seama ca ai nimerit intr-un sistem orientat doar spre a inmulti banii patronului ca sa traiasca el confortabil si nu pentru a simti ca faci cu adevarat ceva, ca ai mult potential, perspective, sanse de afirmare, etc.
Am avut de mai multe ori o concluzie, care vad ca mi se contureaza tot mai reala si buna de avut in vedere pe viitor. Si anume: intr-adevar da bine la CV sa lucrezi in companii mari, de renume si tot tacamul, insa sincer cred ca pana la urma tot mai bine e sa lucrezi la o companie mai micuta, unde seful al' mare chiar vede ce faci (nu doar se uita peste niste rapoarte de incasari sa vada cat ai adus in firma luna asta ca sa-si mai permita niste cheltuieli de protocol), o companie unde esti apreciat pentru ce faci macar din cand in cand, unde o idee noua poate avea sanse de reusita, unde colegii se cunosc intre ei, unde te simti ca intr-o atmosfera cat mai familiala (unii ar zice ca nu e bine sa-ti faci din colegi prieteni, insa tin sa-i contrazic convinsa de ceea ce zic, mai ales ca cea mai mare parte din zi o petreci la serviciu, nu acasa cu familia; deci e bine sa ai prieteni si la munca cu care sa te intelegi si sa socializezi chiar si in afara biroului; plus ca esti mai eficient cand lucrezi intr-un mediu mai relaxat, decat atunci cand te streseaza prezenta unor colegi). Bine, recunosc ca poate sunt cam idealista, insa am inteles (subliniez) din experienta mea, ca in companiile mari (in mod reprezentativ cele cu capital romanesc) esti mai mult exploatat decat apreciat (facand exceptie doua teambuildinguri pe an sau o petrecere de craciun sau un abonament la sala, si astea in cazurile fericite, ma refer in firmele romanesti) . In companiile branduite straine poate ca tot exploatare se numeste, dar macar e pe salarii frumoase, perspective reale (stiu ca una din politicile lor organizationale consta in preferinta pentru avansarea din interior) si poate chiar te simti mai apreciat (fie moral, fie financiar, fie profesional). Acolo muncesti pe branci, chiar si pana in miez de noapte, dar la sfarsit de luna iesi cu fruntea sus din biroul casieriei si cu buzunarul doldora. Urasc patronii astia (ca nu le poti spune manageri care de regula chiar stiu sa gestioneze), patroni cu bani facuti pe spatele altora, parveniti si snobi.
Deci, ca si concluzie pentru mine: prefera firmele mici sau companiile mari cu capital strain, informeaza-te cat poti de mult legat de politica organizationala si sistemul de lucru (macar din dept. tau)!